Serile Humanitas 7

Iată că a avut loc şi ultima dintre Serile Humanitas din acest sezon. Cartea pusă în discuţie vineri, 26.o5.'07 a fost Sunt o babă comunistă!, a scriitorului Dan Lungu. Din păcate, deşi este profesor la Facultatea de Sociologie din cadrul Univ. "Al. I. Cuza", Iaşi, scriitorul nu a fost prezent la întâlnire. Cartea a fost prezentată de către Livia Iacob, doctor în litere, împreună cu trei studenţi în anul al II-lea, la Literatură comparată, Silviu Ciocan, Andra Precupanu şi Răzvan Florea. Discuţia a fost animată cât de cât, chiar dacă cei trei studenţi nu au trăit prea mult în vremurile odioase. Publicul i-a susţinut, apreciindu-le curajul de a apărea în faţa unor necunoscuţi pentru a-şi susţine opiniile.
Interesant este că unii dintre cei care ar trebui să semnaleze evenimente ca acesta o fac fără a şti care este adevărul şi fără a fi de faţă la eveniment, doar pentru a "îndeplini cincinalul", cum se spunea pe vremuri... Un astfel de articol a apărut pe unul dintre siteurile studenţilor din Iaşi, unde un personaj prea zelos a distorsionat o mică parte din adevăr:
http://www.studis.ro/articole/cultural/seara-de-literatura-cu-dan-lungu-1395.html
Mama ei de mass-media!

Despre dragoste si alti demoni

„ prin tine m-am născut, prin tine trăiesc
prin tine voi muri, prin tine mor.” (Garcilaso)

Mi-am propus, din dorinţa de a pătrunde în simţirile lui Gabriel Jose Garcia Marquez, să îi citesc toate cărţile. Iată cum am ajuns să ating cu gândul şi, mai apoi, să mângâi cu ochii, cartea “Despre dragoste şi alţi demoni”. Realismul magic specific lui Marquez transformă imposibilul în posibil ficţional. Literalmente vorbind, totul devine posibil, chiar şi o iubire între un călugăr şi o fetiţă de numai doisprezece ani.
Un câine cenuşiu, cu stea în frunte, năvăleşte în labirintul străzilor unui târg al Cartaginei secolului al XVIII-lea, stârnind teama locuitorilor şi rănind patru persoane. Trei dintre ele sunt sclavi africani şi nimeni nu se interesează de soarta lor, dar cea de-a patra victimă este Sierva Maria de Todos los Angeles, unica fiică a marchizului de Casalduero.
Neglijată de către marchiz şi soţia sa, care nu-şi joacă prea bine rolul de părinţi, tânăra creşte printre sclavii africani din curtea palatului tatălui ei, de la care deprinde numeroase obiceiuri. Incapabil de a-şi înţelege fiica, marchizul hotărăşte să o trimită la o mănăstire, sub pretextul că este posedată de demoni, pentru a fi exorcizată. Pentru îndeplinirea acestei acţiuni este desemnat călugărul Cayetano Delaura, care, pasionat fiind de literatură, o cucereşte pe tânără cu versuri din Garcilaso şi nu numai. Cei doi trăiesc o dragoste nebună, plină de pasiune, ieşită din comun, blestemată şi condamnată de cei din jur.
Lecturarea acestei carţi se face uşor şi prinde imediat, punându-l pe cititor sub efectul de sepia emanat de toate cărţile lui Marquez.

Fie-ne tranziţia uşoară

Cam asta ne urează Radu Paraschivescu într-o culegere de "perle româneşti", apărută în Colecţia Râsul lumii. Nici Cronica cârcotaşilor nu reuşeşte să adune atât de multe inepţii pe centimetru pătrat. Personalităţile româneşti au darul vorbirii şi nu dau înapoi de a la a-l folosi cât mai mult, ciunţind biata noastră limbă. Nu sunt adunate aici doar cuvintele politicienilor (deşi sunt în majoritate), ci şi cele ale altor persoane publice, intens mediatizate: cântăreţi, vedete TV, fotbalişti ş.a. Coperta 4 stipulează clar: "Citindu-le (perlele), până şi ursuzii vehemenţi îşi vor îngădui concesia râsului."
Cartea este împărţită în două: Aşa nu, prima parte, cuprinde exemple de umor involuntar (fragmente din discursuri politice, concluzii ale unora sau idei filosofice ale altora): "Destinul meu a fost marcat de soartă" - conchide Dan Iosif, "Rog poporul român să stea cu mâinile şi picioarele depărtate, ca să-l pătrund cu energia mea.", ne invită Constantin Mudava...; partea a doua, Aşa da, cuprinde vorbe de duh autentice: "Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul", spune Mircea Badea.
"Limba noastră-i o comoară", era un vers dintr-o poezie... Cu atâtea perle, cred şi eu!

Supă de Branduri

Primul articol din meniu...
Superbrands - un album românesc, despre marile branduri din România, realizat de către o echipă de români, destinat publicului românesc, dar scris, bineînţeles, în engleză! Înţeleg faptul că Superbrands este o companie internaţională, dar măcar să scrie ceva ce să înţelegem şi noi... Se putea...
"Faptul că acest album apare este un semn al stabilităţii economice a României!"(traducere liberă) stă scris pe coperta interioară a albumului. Nu e rău, mai ales că trebuie să ştim şi noi, nu? Albumul prezintă un număr de 66 de branduri, atât româneşti cât şi străine, toate la mare căutare pe (la) piaţă; 7UP, ALTEX, always, ARIEL, Cappy, Fulga, HUMANITAS, NOKIA, PETROM, TVR, Winterfresh sunt doar câteva dintre acestea. Desigur, cu toţii căutăm imaginea calităţii - acum ne va fi mai uşor. Era timpul să ne arătăm şi noi muşchiu', pardon, brandu'
Albumul nu este de vânzare (din păcate), dar poate fi găsit şi studiat în librăriile Humanitas. Alte informaţii se pot stoarce de pe siteul Superbrands.
A, ca să nu uit... ăsta e doar primul volum...
Să trăim (super)bine!

Meniul zilei

Într-o zi vine pe la mine un prieten, căruia îi arăt ce e cu blogu meu. "Bun, zice, nu e rău, că nu ştiu dacă mai face şi altcineva aşa ceva, da'... nu ştiu cât de mult te reprezintă chestiile astea. Ar trebui să faci un blog în care să te exprimi aşa cum faci de obicei... Ar prinde la lume mai bine..." Interesantă idee, îmi zic. O singură problemă am... Nu numai că ar trebui să o iau de la zero, ceea ce, de altfel, n-ar fi mare chestie, dar mai sunt câteva sute de bloguri ale unor oameni din ţara asta care fac aceeaşi treabă... Aş fi doar unul în plus...
Aşa că m-am gândit eu (mult şi bine :D) şi mi-am zis că cea mai bună soluţie ar fi să mă manifest tot aici. Şi cum multe dintre expresiile care ar sugera ceea ce vreau să fac sunt deja fumate, ceva legat de bucătărie mi s-a părut a fi cea mai bună alegere. Sau de o terasă la mare... sau un club din Iaşi... Oricum, Meniul zilei mi s-a părut a fi cea mai fericită alegere.
Nu-mi mai rămâne decât să vă avertizez: Feriţi-vă de ceea ce e trecut la această categorie, nu ştiu să gătesc prea bine! Noroace!

Misterioasa flacără a reginei Loana

Umberto Eco reuşeşte, încă o dată, să îşi respecte reţeta. Misterioasa flacără... este un roman despre lectură. Despre tipuri de lectură, despre modalităţi de lecturare şi, nu în ultimul rând, despre impactul lecturii asupra psihicului uman.
Personajul principal al romanului, Yambo, suferă un accident vascular, în urma căruia îşi pierde memoria afectivă. Anticar de profesie, are o cultură generală vastă, putând recita uşor din diferiţi poeţi, rememorând pasaje întregi din diferiţi autori, fără a fi însă în stare să îşi amintească cine este, dacă este căsătorit sau dacă are copii. Pentru a-şi recupera memoria, el se întoarce către locurile unde copilărise, în casa părintească, unde, încetul cu încetul, reuşeşte să îşi reconstituie copilăria, până la anii adolescenţei, când apare şi prima dragoste. Descoperă astfel că, de-a lungul timpului, pentru el idealul feminin a rămas aproape acelaşi. Un nume revine, după ani, pentru a-l răscoli: Sibilla.
Odată cu reconstituirea copilăriei, Yambo reconstituie şi atmosfera specifică celui de-al doilea război mondial şi periadei imediat următoare. Fascismul este scos pe tapet, dar, bineînţeles, din perspectiva copilului de atunci.
Metoda regăsirii de sine este una simplă: Yambo reciteşte cărţile pe care le citea când era mic, ceea ce îl ajută să-şi aducă aminte, încetul cu încetul, de cine era. Trimiterile bibliografice sunt foarte numeroase, peste 250 de titluri fiind citate, şi dintre cele mai variate: de la cărţi de poveşti la benzi desenate, ziare şi reviste, precum şi melodii la modă în acea vreme, filme sau mâncăruri. Titlul romanului este dat de o carte cu acelaşi titlu din 1934, a scriitorului american Lyman Young. Şi, peste toate, romanul lui Eco este "roman ilustrat", cu fotografii dintre cele mai variate şi mai atrăgătoare.
De ce tocmai acest titlu? Asta rămâne să descoperiţi, mai ales regina Loana poate însemna câte ceva pentru fiecare dintre noi...

Sunt o babă comunistă!

Nu, nu este vorba despre mine! Sunt o babă comunistă! este titlul unui roman scris de Dan Lungu. Acţiunea se petrece în jurul alegerilor din 2004. Personajul principal, Emilia Apostoae, este o pensionară, fostă muncitoare la o fabrică de confecţii metalice, care trăieşte nostalgia vremurilor "apuse". Emilia se născuse la ţară şi, deoarece urâse munca de acolo, precum şi noroaiele interminabile, şi-a propus să se mute la oraş. Faptul că a reuşit să facă o şcoală profesională şi să se angajeze la confecţii metalice a marcat-o definitiv. Secţia unde lucra producea marfă pentru export, astfel încât salariul său era destul de substanţial. După revoluţie, când fabrica este inchisă, viaţa ei se schimbă în rău, banii nu mai ajung, iar soţul este nevoit să se apuce de agricultură. Întrebată de ce tânjeşte după comunism, ea face comparaţie între viaţa pe care o duce acum şi cea de atunci, arătând că îi era mult mai bine înainte. Începe să îşi pună întrebări atunci când fiica sa, Alice, plecată de mulţi ani în Canada, o întreabă cu cine va vota la alegeri. Dacă, până în acel moment, singura perspectivă asupra comunismului pe care o accepta era a ei, acum începe, încet-încet, să deschidă ochii şi să îi asculte şi pe cei din jur, înţelegând, spre final, care a fost greşeala ei, deşi nu se lasă convinsă întrutotul. Cartea e construită sub forma unor flash-back-uri, care reprezintă povestiri ale unor momente din viaţa Emiliei (o trecere în revistă de tipul copil-tânăr-bătrân): întâmplări de la fabrică (printre care şi pregătirile pentru o vizită anunţată a Tovarăşului), făcutul terzicului pe vremea când avea 10 ani, discuţiile cu Alice, pe cale să se căsătorească cu un canadian, precum şi unele povestioare despre Întâiul Bărbat al ţării şi soaţa sa, Leana, spuse de un coleg de serviciu. Încă de la începutul cărţii este sesizabil tonul uşor ironic al personajului, ceea ce face ca multe dintre întâmplări să provoace zâmbete. Desigur, baba tot babă rămâne, ea trebuie să critice, iar atunci când nu are pe cine critica îşi îndreaptă atenţia asupra ei înseşi.

Eşti un animal, Viskovitz

Cum altfel te poţi adresa unui personaj care întrupează, pe rând, un şir întreg de animale? Viskovitz îl are ca tată pe autorul rus Alessandro Boffa şi a fost publicat pentru prima dată în 1998. Cartea s-a bucurat de un succes răsunător, fiind tradusă în peste 20 de limbi. Protagonistul este pus în pielea diferitor animale, peşti sau insecte, majoritatea având în comun o înclinaţie deosebită către sexualitate. Alessoandro Boffa reuşeşte astfel să creeze un univers dominat de "dorinţă animalică", prin care, de fapt, ironizează multe dintre tendinţele unilaterale ale bărbaţilor, dar şi numeroase concepţii de viaţă generaliste. Visko străbate întregul lanţ trofic, de la microb până la câine poliţist budist sau leu, de la vierme la albină, de la burete de mare la rechin. Multe dintre "existenţele" sale au un final tragic, însă toate dau, prin intermediul perspectivei personajului, o stare de bună dispoziţie. Cititorul nu poate decât să zâmbească atunci când "ascultă" reflecţiile lui Visko, mai ales că poate să recunoască uşor numeroase tipuri umane în personalităţile personajului.

Colecţiile Cotidianul: Enciclopedica

Iată că cei de la Cotidianul s-au gândit să le mai ofere ceva cititorilor: mici enciclopedii. Colecţia aceasta va avea 7 volume, primul dintre ele fiind lansat luni, 7 mai. Preţul unui volum nu este foarte mare, 10 lei, mai ales că arată destul de bine. Hârtia este de bună calitate, iar unele dintre imagini sunt reuşite din punctul de vedere al graficii, deşi nu extraordinare. Primul volum, cum este la modă în ultima vreme, îi este dedicat lui Leonardo Da Vinci şi a fost distribuit gratuit. Următoarele volume sunt închinate unor personalităţi ale istoriei, precum Dali, Nostradamus sau Einstein, Egiptului, dinozaurilor şi Bibliei. Cei de la Cotidianul merită încă o dată aplauzele noastre.
Mai multe informaţii despre această colecţie puteţi găsi pe site-ul Cotidianul.

Frânturi din astă lume

Această carte a fost publicată la editura Humanitas şi face parte dintr-o colecţie intitulată Râsul Lumii. După cum sugerează şi numele colecţiei, cărţile sunt pline de umor şi au darul de a te face să râzi sau să zâmbeşti, deşi uneori amar. Volumele care fac parte din această colecţie sunt destul de numeroase, cred că peste 20. Cărţile reprezintă atât traduceri din limbi străine, cât şi producţii ale unor autori români de succes.
Frânturi din astă lume este o carte a scriitorului francez Jean-Claude Carrière, tradusă în limba română de Dana Ligia Ilin, şi cuprinde o serie întreagă de sfaturi, anecdote, statistici, proverbe sau informaţii diverse, toate aşezate la limita dintre credibil şi derizoriu, însă înfăţişate cu fineţe şi umor("Mai bine mai târziu decât nicio fată"; "Din două, alta"...). Numeroase picanterii dau o şi mai mare savoare cărţii. Fragmente de emisiuni tv sau radio, demne de Cronica Cârcotaşilor, date istorice sau noţiuni de cultură generală, toate se găsesc reunite în paginile acestei cărţi, dedicată celor care pot gusta umorul de calitate. Merită să îţi petreci câteva ore în compania acestei cărţi (oricum nu durează mai mult de 2), mai ales că mereu îţi vor veni în minte fragmente din ea, pe care vei dori, poate, să le împărtăşeşti şi altora sau să le reciteşti...

Serile Humanitas (5, 6)

Fenomenul Serile Humanitas ia amploare. Vineri, 27.04.'07, la cafeneaua Sage, a avut loc a cincea întâlnire din cadrul serilor de literatură propuse de fetele de la librăria Humanitas din Piaţa Unirii. S-a discutat despre o carte scrisă de Umberto Eco, Misterioasa flacără a reginei Loana. La întâlnire a fost prezent şi TVR Iaşi, care a filmat dezbaterile. Imaginile înregistrate au fost difuzate joi, 10.05.'07, în cadrul unei emisiuni dedicate acestor emisiuni, la care a fost invitată şi Ana Maria Pristavu, librar de profesie. De asemenea, şi unele dintre ziarele locale au luat act de acest eveniment. Romanul lui Eco a trezit interesul nu numai invitaţilor, ci şi publicului, discuţia devenind aprinsă chiar, de câteva ori.
La cea de-a şasea seară de literatură s-a discutat despre un roman al unui scriitor rus, Vladimir Voinovici. Romanul prezintă Viaţa şi neobişnuitele aventuri ale soldatului Ivan Cionkin. Romanul te face şi să râzi, dar şi să îţi pui anumite semne de întrebare cu privire la sensul vieţii. Eroul romanului este tipul clasic de soldat care trage mereu ponoasele: nu străluceşte în inteligenţă, în schimb are un prea pronunţat simţ al datoriei... Deşi este cam voluminoasă, cartea e uşor de citit, iar câştigul cititorului nu poate fi măsurat...

link-uri utile

Iată câteva link-uri care i-ar putea ajuta pe împătimiţi...
Club Literar

Cotidianul

Editura Humanitas

Editura Nemira

Editura Polirom

Editura Rao

Librăriile Humanitas

Revista Orizont

Revista Timpul

Serile Humanitas (4)

Vineri, 13.04.'07, la cafeneaua Sage, a avut loc a patra întâlnire din cadrul Serilor de Literatură organizate de Librăria Humanitas din Piaţa Unirii. Invitaţii serii au fost Jose Armando Tindon, lector la catedra de Limba şi literatura Spaniolă din cadrul universităţii "Al. I. Cuza", şi Gabriel Alexandru, medic la spitalul "C.I. Parhon". Cartea prezentată publicului a fost Parfumul, de Patrick Suskind. Discuţiile au fost animate, publicul intervenind cu opinii proprii sau cu întrebări adresate invitaţilor. Serile de Literatură vor continua, mai ales că un număr din ce în ce mai mare de profesori universitari, sau de alte personalităţi culturale ale Iaşului, se arată interesat de acest eveniment, iar discuţiile nu sunt puse sub rigoare academică. Încă o dată, Bravo Humanitas!
Romanul a fost şi este încă foarte apreciat pe plan mondial. Anul trecut, după cum se ştie, a fost realizat chiar şi un film după el, la al cărui scenariu a contribuit însuşi autorul, Patrick Suskind. Pentru cei care nu au citit încă romanul, găsiţi câteva cuvinte despre el aici:
ce, cum si de unde mai citim: Patrick Suskind

Orhan Pamuk

Mă numesc Roşu este cel mai cunoscut roman al lui Pamuk. Tradus în numeroase limbi, romanul a fost răspândit pe întreg globul, autorul primind numeroase premii. Încununarea sucesului a fost Premiul Nobel, acordat lui Pamuk în 2006. Romanul este al VI-lea al autorului turc, dar nu şi ultimul. În limba română a mai fost tradusă şi cartea Viaţa cea nouă.
Acţiunea din Mă numesc Roşu este plasată în Instambulul secolului al XVII-lea, într-o epocă în care se resimt, în arta şi cultura turcă, puternice influenţe occidentale. Pe fondul neînţelegerilor celor din breasla miniaturiştilor (miniatura era principala formă de artă vizuală de la curtea Padişahului) au loc câteva crime. Căutarea ucigaşului este o muncă greoaie şi migăloasă, caci simgurele indicii care ar putea să trimită la acesta se găsesc în miniaturile ce trebuie să facă parte dintr-o carte comandată de Padişah. Este conturat astfel un conflict major între două categorii de miniaturişti: cei care susţin în continuare folosirea vechilor tehnici (pictura miniaturală era vazută ca un proces de esenţializare a obiectelor) şi cei care susţin folosirea tehnicilor "franţuzeşti" (pictarea obiectului în sine, surprinderea unicităţii sale). Planurile acţiunii nu se opresc însă aici, ci se dezvoltă şi înmulţesc pe măsură ce acţiunea e în desfăţurare, mai ales că autorul foloseşte şi un procedeu ajutător: fiecare capitol are un alt narator. Fiecare personaj devine astfel narator, prezentând evenimentele din perspectivă proprie. Ustensilele, culorile sau obiectele şi fiinţele pictate devin, la rândul lor, naratori, fiecare având de adăugat câte o linie la conturul întregului univers textual. Pamuk ne dezvăluie însă şi câteva dintre misterele puţin accesibile ale lumii orientale.
Romanul se deschide cu intriga, primul capitol avându-l ca narator pe unul dintre miniaturiştii ucişi.Căutarea ucigaşului este firul ce leagă toate personajele, iar în fundal cititorul va descoperi numeroase discuţii şi aserţiuni cu privire la artă, operă de artă sau tehnică de creaţie, discuţii la care participă, în încercarea de a găsi adevărul artistic, după cum spuneam, atât creatorii, artiştii, cât şi obiectele de artă, tablourile. Dar, deşi este un roman despre arta vizuală, Mă numesc Roşu se conturează ca o adevărată artă narativă. Lectura este, ce-i drept, ceva mai greoaie, însă plăcerea pe care o produce o compensează din plin.

Patrick Suskind

Parfumul este unul dintre cele mai reuşite romane ale sfârşitului de secol XX. Îl atrage pe cititor atât la nivelul formei, cât şi la cel al conţinutului. Romanul urmăreşte destinul lui Jean-Baptiste Grenouille, de la naşterea sa într-o piaţă de peşte a Parisului, până la moartea sa în acelaşi loc, aproape 30 de ani mai târziu. Acţiunea este plasată în secolul al XVIII-lea, un secol al "geniilor monstruoase", cum îl numeşte naratorul, Grenouille fiind unul dintre acestea. Încă de la naştere acestui individ îi lipseşte o caracteristică comună tuturor oamenilor: mirosul propriu, însă are una superioară: un foarte bine dezvoltat simţ al mirosului. Dacă el nu miroase, poate, în schimb, mirosi şi analiza orice aromă din aer, poate descompune "atomic" orice miros, uneori de la multe mile depărtare. Trece de mai multe ori pe lângă moarte, învingând boli care pe alţii i-ar fi răpus, încăpăţânându-se să trăiască. Ajunge ucenic la un vestit parfumeur, unde învaţă modalităţi de extragere a esenţelor aromatice din plante, şi îşi propune să creeze el însuşi un parfum unic, sublim, cu ajutorul căruia să poată domina lumea. Întreg universul lui Grenouille este construit pe baza mirosului, acesta fiind principiul ordonator. "Cel ce stăpâneşte simţul mirosului stăpâneşte lumea" este motto-ul romanului. În final, reuşind să realizeze acest parfum unic, înţelege deşertăciunea faptelor sale, drept pentru care "se oferă" unor canibali, care îl sfâşâie. Romanul merită citit (lectura nu este una dificilă) mai ales pentru a observa modul de construire a universului interior al textului,un univers olfactiv, diferit de cele consacrate, vizuale.
Un alt roman al lui Patrick Suskind este Porumbelul. Acest micro-roman prezintă starea de nelinişte provocată unui bătrân de apariţia unui porumbel pe holul din faţa cămăruţei sale. Timp de câteva zeci de ani bătrânul şi-a petrecut fiecare zi în acelaşi mod, rutinat, lipsit însă de griji sau aventuri "deranjante". Iată însă că apariţia acestei păsări este de ajuns pentru a-i da peste cap întreaga viaţă. Cititorul este pus în faţa gândurilor personajului şi descoperă încet-încet temerile acestuia. Ca un adevărat magician, autorul reuşeşte să îl atragă în interiorul universului textului pe cititor, pentru a-i da drumul, schimbat, în final.

Alessandro Baricco

Romanul Mătase a cunoscut un succes răsunător: a înregistrat unsprezece ediţii numai la aceeaşi editură şi a fost tradus în peste treizeci de limbi. Personajul principal, Hervé Joncour, renunţă la o carieră militară pentru a deveni sericicultor. Călătoreşte de câteva ori în India, datorită unei epidemii care infectează ouăle de viermi de mătase din Europa, dar maladia se întinde şi către acele zone şi se vede nevoit a călători până în Japonia pentru a cumpăra ouă. Aici întâlneşte o femeie care îl farmecă. Face patru călătorii în Japonia, patru ani la rând, iar pasiunea care îl macină îl duce până în pragul pierzaniei. Dragostea rămâne neîmplinită, iar călătoriile sale încetează. La câţiva ani după această întâmplare soţia sa moare, iar el află un adevăr cutremurător. Hervé Joncour este un bărbat liniştit, su oarecare înclinaţie către feminitate. Rămas singur, după moartea soţiei, va deveni şi mai liniştit, retras, făcând lucruri inexplicabile pentru alţii. Hervé Joncour se împăcase însă cu soarta şi cu sine.

Italo Calvino

După 6 ani în care nu publică nimic în volum, în 1979 Italo Calvino scoate la lumină romanul Dacă într-o noapte de iarnă un călător, în care face elogiul "plăcerii de a citi", după cum afirmă el însuşi. Protagonistul romanului este Cititorul. Aflând de noul roman al lui Italo Calvino, Cititorul intră în prima librărie, de unde îşi procură un exemplar. Problema pe care o întâmpină este aceea că exemplarul nu este bun. Se repetă aceleaşi 32 de pagini, ceea ce face lectura imposibilă. Cititorul porneşte în căutarea restului de roman, dar ajunge să înceapă a citi 10 romane, fără a termina nici unul. Se trezeşte aruncat într-o reţea încurcată de intrigi, la care participă profesori universitari, traducători-spioni, poliţii naţionale, grupări revoluţionare şi contrarevoluţionare. Cărţile pe care încearcă să le citească sunt refăcute şi contrafăcute într-o continuă acţiune de mistificare a realităţii şi a literaturii. Ajunge să întâlnească şi un scriitor aflat în criză de inspiraţie, care îşi propune să scrie un roman despre Cititor şi aventurile sale. Şi, pentru ca povestea să fie şi mai interesantă, Cititorul o întâlneşte şi pe Cititoare, alături de care intră în acţiune, ca în poveştile din antichitate: "trecând prin toate probele, eroul şi eroina se căsătoreau sau mureau".
Sunt conturate în text numeroase modele posibile de lectură a cărţilor, dar şi modalităţi de scriere a lor. Se încearcă găsirea unor semnificaţii ascunse atunci când ele sunt la vedere, se propun perspective asupra interpretării sau a analizei literare. Este prezent personajul Necititor, care întrebuinţează cărţile în cu totul altă direcţie, fără a fi un Anticititor. Unele voci au declarat că este vorba despre un roman total. Un roman despre cum se poate scrie şi, în acelaşi timp, citi un roman. Un roman despre Autor şi Cititor şi despre dilemele care îi încearcă pe amândoi la un moment dat.
Un roman de Italo Calvino.

tur de librării (2)

Trebuie să revin asupra librăriilor din acest oraş. Asta pentru că am mai vizitat unele dintre ele în ultima vreme, dar şi pentru că au apărut altele noi, care merită semnalate întru totul! Merg într-o zi în vizită la un prieten, cu tramvaiul. Când cobor de la el, nu-mi cred ochilor: a apărut peste noapte (mai exact peste dimineaţă, adică în vreo trei ore) o librărie! dar nu orice fel de librărie, ci una cu totul şi cu totul specială. Aici, pentru a nu se simţi singure şi înfrigurate, cărţile sunt expuse printre articole vestimentare minuscule de la Jolidon sau alte firme. Nu am mai văzut încă un Marquez sau Llosa în chiloţi, dar a venit momentul! Vă invit să o vizitaţi cât mai curând! În Dacia, la Bicaz. e chiar lângă staţia de tramvai, se numeşte Lux Bazar! Nu rataţi, mai ales că patroana se vede de la o poştă că e mare consumatoare... de cărţi... Are multe kilograme, aşa cum îi stă bine oricărei cititoare înfocate. Culoarea nu contează.

Colecţia Cotidianul

Ziarul Cotidianul vine, în fiecare miercuri, cu o carte. Cu alte cuvinte, ziarul costă 4 lei şi primeşti cartea bonus. Acţiunea e începută încă de prin noiembrie, acum e la cartea numărul 20 şi ceva. Cărţile sunt faine, autorii nu sunt de mâna a doua, ci de prima mână, iar preţul e cât se poate de bun. Nu de alta, dar la unele cărţi nici nu te poţi uita prin librării, te sperii de scor. Eu semnalez destul de târziu evenimentul, deja i s-a făcut şi i se face publicitate cât cuprinde. Dar, niciodată nu e prea târziu, nu? Spor la citit!

Serile Humanitas (1, 2, 3)

Iată că evenimentele culturale se ţin lanţ! Adică la fiecare două săptămâni, vinerea la 19.00, la cafeneaua Sage. Fetele de la librăria Humanitas din Piaţa Unirii s-au gândit că ar fi frumos să vadă şi ce gândesc cititorii despre cărţile din librărie, cum le receptează. Aşa că au proiectat, au propus, au cerut, au vorbit în stânga şi în dreapta, a fost aprobat, s-a acceptat, s-a dat drumul. Deja au avut loc trei întâlniri, prima în librărie, următoarele două la Sage. S-a discutat despre trei cărţi: Plânsul lui Nietzsche, Amintiri din pribegie şi Studii despre iubire. La întâlniri au fost invitaţi diferiţi profesori universitari şi a venit să-i vadă mulţime de oameni, de fiecare dată. Discuţiile nu se desfăşoară neapărat la nivel academic, mai ales că vorbitorii nu pretind a deţine adevăruri absolute! Scopul lor este acela de a ne incita pe noi la lectură. De remarcat este şi faptul că nu doar invitaţii au citit cărţile propuse spre a fi prezentate, ci şi persoanele care au venit să asiste la aceste întâlniri. Drăguţ! Mai mult parcă nici nu-ţi doreşti, decât să vezi oameni care citesc şi care discută despre asta. Bravo Humanitas Piaţa Unirii!


Fotografie realizată de Gabriel Poenaru.

marin preda

Moromeţii I este un roman de care a auzit, cred, toată lumea. Un roman despre un ţăran român liniştit, cel puţin aparent, despre o anumită filosofie de viaţă, despre viaţă. Ilie Moromete este un individ ce are o concepţie despre viaţă bine definită. În străfundurile sale, Moromete este un ţăran, ce nu doreşte de la viaţă nimic mai mult decât să-şi păstreze liniştea interioară. Ca un făcut, însă, toată lumea pare a fi pornită să îi pună beţe în roate: fiii cei mari fug de acasă, luând cu ei şi animalele familiei, cu sora sa nu se mai înţelege de vreo 15 ani, nevasta îl ceartă din varii motive, iar datoriile la bancă şi la stat nu mai suferă amânare. Moromete se schimbă radical. Dacă la început el înţelege viaţa ca rezumându-se la a-ţi munci bucata de pământ, fără să te întrebe nimeni nimic, astfel încât să ai ce mânca şi cu ce te îmbrăca, şi nu-şi doreşte să aibă mai mult decât are nevoie, la final se pare că înţelege ideile "burgheze" ale fiilor săi, care îi distrug liniştea atât de mult iubită, îl dezgustă. Moromete este caracterizat, cel puţin la începutul romanului, de un optimism exacerbat. Majoritatea frazelor pe care le adresează altora sunt încărcate de ironie, plăcerea sa cea mai mare fiind aceea de a sta pe stănoaga din faţa porţii, "bând" tutun şi discutând nimicuri cu trecătorii. La sfârşitul romanului vom da însă peste un Moromete închis în el, care nu mai apare la poartă. Schimbările din ultimele luni din viaţa sa au avut urmări profunde.
Viaţa ca o pradă este un roman autobiografic. Preda explică aici procesul apariţiei romanului Moromeţii. Modelul lui Ilie Moromete este tatăl său, Tudor Călăraşu. Din descrierea pe care i-o face Preda ni-l imaginăm leit Moromete. Acţiunea din Moromeţii este plasată în satul natal, Siliştea-Gumeşti, multe din amintirile copilăriei sale fiind prelucrate în paginile romanului. Dintre toate, stăruitoare sunt acelea legate de salcâmul din spatele casei şi de tatăl său. Însă Viaţa ca o pradă nu se rezumă la atât. Îl descoperim pe Preda în timpul adolescenţei şi al maturizării, în periada evoluţiei sale de la cititor de romane la scriitor. Suntem părtaşi la descoperirea de sine a individului Preda, precum şi la descoperirea lumii de către acelaşi individ (era miop, iar atunci când îşi face prima pereche de ochelari, începe parcă să vadă lumea şi cu ochii minţii). Participăm la prima sa dragoste, la primele sale încercări, eşecuri şi reuşite scriitoriceşti. Prima sa carte, un volum de nuvele, Întâlnirea din pământuri, conţine între paginile sale germenii romanului Moromeţii şi prezintă acelaşi tip de ţărani: liniştiţi, împăcaţi cu ei înşişi, pe care numai dezastrele îi mai pot schimba. Însă adevărata bază a romanului este nuvela Salcâmul, nepublicată însă în volum, deoarece, mărturiseşte scriitoul, era ceva nedesluşit cu ea, părea neterminată.
Una dintre nuvelele din Întâlnirea din pământuri este Calul. Acţiunea este foarte simplă: Florea Gheorghe se hotărăşte să ucidă un cal bătrân. Foarte de dimineaţă, cei doi pornesc liniştiţi către locul în care va fi săvârşită fapta. Merg tăcuţi, ca doi prieteni vechi: unul nu vrea să se gândească la ce are de făcut, celălalt nu întreabă. Totul e hotărât, nimic deosebit faţă de o zi obişnuită. Planul este dat peste cap de lipsa fierarului de acasă, de la care Florea "vroia să ia ceva". Se creează o tensiune, care va creşte treptat, până în momentul uciderii animalului. Nu fapta aceasta era problema, înţelegem la final, ci modul în care ea avea să fie săvârşită. Obiectul cerut de la fierărie (cel mai probabil un ciocan) avea o importanţă vitală. Florea Gheorghe este nevoit să găsească o altă unealtă, un os uscat, care nu este la fel de eficient. Calul suferă, ceea ce deranjează. Îi deranjează pe amândoi, se pare, căci după prima lovitură ambii se îndârjesc, se înfruntă, omul fiind nevoit să lovească "cu ură". După câteva momente de "violenţă", totul revine la liniştea iniţială.
Ce rămâne la sfârşit? Ideea că viaţa merge înainte, pe orice direcţie, chiar dacă nu e cea pe care o prevăzusem noi.

În fotografie, scena de la fierărie din filmul Moromeţii din 1987.

Anton Holban

Anton Holban prezintă în O moarte care nu dovedeşte nimic suferinţa în dragoste. Protagoniştii naraţiunii sunt Sandu şi Irina. El, un infatuat, se crede frumos şi atrăgător, drept pentru care afişează faţă de ea un aer de superioritate "virilă şi intelectuală". O seduce pentru a-şi dovedi că este un soi de don Juan intelectual. Ea, timidă, nu extraordinar de frumoasă, dar cât de cât sigură pe ceea ce este şi pe ce ştie, cade în plasă fără cale de scăpare. Naraţiunea este la persoana I, din perspectiva lui Sandu. Perspectiva pe care o deschide Anton Holban devine astfel una interesantă, deoarece putem privi răul "de la el de acasă". Sandu narează cele întâmplate, realizând, în acelaşi timp, şi o mică analiză psihologică a trăirilor sale, iar noi, cititorii, suntem astfel martorii involuntari ai unei crime spirituale. Irina este analizată tot din perspectiva lui Sandu, care, deşi e limitată şi unidirecţională (vede numai ceea ce îl interesează pe el), ne ajută să înţelegem mai bine oribilul din acţiunile lui. La final Irina se sinucide, la câteva luni după ce se căsătorise cu altul. Întrebarea care rămâne... : "De ce?". Răspunsul se găseşte în text, eu cred că se conturează încă de la început şi că moartea Irinei îi dovedeşte cititorului că a intuit corect.

Mircea Cărtărescu

Mendebilul, Gemenii


Aş fi vrut să vorbesc despre mai multe dintre cărţile lui Mircea Cărtărescu, dar îmi dau seama că ar trebui să le recitesc mai întâi. Am uitat mult prea multe detalii ca să nu induc în eroare. Dar am de gând să fac această operaţiune cât de curând. Voi aminti câte ceva şi despre Travesti şi Orbitor - aripa stângă, dar articolele despre aceste romane le voi scrie peste câteva săptămâni, când le voi fi citit.
Mircea Cărtărescu este un scriitor optzecist (optzeciştii pun bazele postmodernismului românesc - unii consideră şaptezeciştii ca fiind iniţiatorii mişcării, dar eu sunt de părere că aceştia erau mult prea apropiaţi de structurile moderniste, fapt vizibil şi în literatura produsă de ei; unii au reuşit să se detaşeze şi să ia calea post-modernă imediat, însă celor mai mulţi dintre ei le-a fost necesară o perioadă mai lungă de timp pentru a face această schimbare; poate cel mai bine ar fi să îi considerăm ca fiind momentul de joncţiune între cele două mişcări - şi reuşesc să publice o altfel de literatură într-o epocă în care acest fapt era aproape imposibil. Au avut un mare noroc, iar numele lui este Nicolae Manolescu, el conducându-i şi sprijinindu-i pe tinerii dornici de a-şi aşterne gândurile pe hârtie) şi este unul dintre scriitorii ale căror opere m-au marcat. M-a ajutat, în primul rând, să pot visa fără să-mi fie teamă de vise şi fără să le pierd. Am început să visez cu detaşare, dacă se poate spune aşa. Şi iată de ce.
Cu toţii ne întoarcem ades cu gândul la lumea copilăriei, din care încă ne mai vin în minte imagini, jocuri practicate, momente marcante, sau, pur şi simplu, câte un cuvânt al mamei sau al unei alte persoane apropiate. Dar câţi dintre noi reuşesc să înfiripe o poveste întreagă pornind de la astfel de frânturi? În Mendebilul, Mircea Cărtărescu construieşte o lume a copilăriei pe care, la o primă lectură, mi-am închipuit-o ca fiind cea a adevăratei sale copilării. Izolează spaţiul în care se desfăşoară acţiunea de restul lumii astfel încât, dacă nu eşti atent, aproape nu mai poţi găsi drumul înapoi către lume. Abia după ce am recitit a treia oară această carte am reuşit s-o privesc cu detaşare... Personajele principale sunt copii, au varstele între 5 şi 7 ani, iar locul lor de joacă preferat este un şantier părăsit din spatele blocului. Zilele se succed aproape după acelaşi tipar, până când apare un copil nou, căruia îi vor spune Mendebilul. Acesta nu se amestecă de la început printre ei, iar când o face, îi va desprinde de ocupaţiile obişnuite, pentru a le spune poveşti, dar nu doar simple poveşti, căci unele dintre ele sunt interpretate. În una dintre ele băiatul vorbeşte despre păpuşarul său, un băieţel care îi seamănă leit şi care se află în capul său;băiatul, la rândul său, este păpuşarul unui alt băiat căruia îi seamănă leit, firul mergând în ambele direcţii până la infinit. Mendebilul reprezintă prima idee a maturităţii, apărută într-o lume dominată de joacă, de regulile simple ale vieţii de copil, precum şi de lipsa oricăror griji - mai bine spus, lipsa întrebărilor legate de existenţă. Acţiunile Mendebilului îi vor marca pe toţi copiii, mai ales că ei nu îi pot înţelege începutul timpuriu de maturizare.
Lumea cărţii este una semi-fantastică, iar amprenta pe care o pune asupra cititorului este destul de puternică. Acea izolare de care pomeneam se produce în două trepte, una a naratorului, deschiderea perspectivei asupra terenului de joacă, cealaltă a personajului principal, al cărui loc preferat de povestire este unul izolat de acest teren. O dublă izolare, poate o sugestie a singularităţii acestui copil între ceilalţi.
Aceeaşi izolare este prezentă şi în Gemenii, cu un rol diferit, mai profund. Personajele principale sunt adolescenţi, lumea creată fiind aceea a primelor iubiri, a primelor dezamăgiri şi a primelor suferinţe adolescentine. Naratorul-personaj este Andrei, un tânăr visător, izolat într-o lume a literaturii, diferit şi detaşat de colegii săi, dar care doreşte să se apropie de aceştia. Se îndrăgosteşte, fapt inerent la vârsta aceasta, iar dragostea lui se transformă într-o poveste fantastică. Alături de Gina va trăi o experienţă ciudată. Pe mine m-a dus cu gândul la mitul androginului. Izolarea celor doi este precedată de parcurgerea unui tunel întortocheat, simbol al depărtării de această lume şi a trecerii într-un spaţiu cu legi proprii, un spaţiu primordial aş putea spune. Numai în această izolare poate să aibă loc unirea dintre Andrei şi Gina. Cartea conţine o anumită doză de erotism, fin, necesar pentru atmosferă. Autorul reuşeşte să combine visarea cu momentele de luciditate atât de bine, încât, de cele mai multe ori, în momentele cheie, sunt greu de delimitat.
Această atmosferă de visare, un fel de fantastic domestic, este caracteristică textelor lui Mircea Cărtărescu. Travesti este tot un roman despre adolescenţă, despre iubire, despre descoperirea de sine... Orbitor e un roman autobiografic fantastic (trei părţi, din care două publicate), mai plin decât Gemenii sau Travesti, ceva mai greu de urmărit, dar care produce o plăcere mult mai mare atunci când este citit. Deşi au existat numeroase voci care au caracterizat textul cărtărescian ca fiind greoi şi îmbâcsit, cred că cei care sunt înclinaţi către visarea cu ochii descişi vor vibra la muzica propusă de autor.
Naratorul din majoritatea textelor îşi descrie atelierul ca fiind o mansardă aproape goală, de la ferestrele căreia se vede bulevardul Ştefan cel Mare din Bucureşti. Cititorul va asocia cu siguranţă această imagine cu autorul. Şi eu am făcut-o. Şi, nu mică mi-a fost mirarea când, din întâmplare, am citit un interviu cu Mircea Cărtărescu în Formula AS, în care imaginea scriitorului apare cu totul altfel, aproape burgheză.
Îmi rămâne să visez la cea a naratorului...

toate-s vechi şi noi-s toate

Redescopăr, cu oarecare plăcere aş putea spune, unele dintre cărţile ce "stau la baza literaturii române", cum s-ar exprima unii. Ce-i drept, valoroase, unele chiar extraordinare, dacă ne gândim când au fost scrise, în ce stadiu se afla literatura română, şi nu numai, chiar limba română (sufereau amândouă, fiecare din varii motive, poate încă mai suferă) la momentul acela.
Una dintre aceste cărţi este Ţiganiada. Mult timp, sincer să fiu, am fugit de ea. Imi părea greoaie, imbâcsită, mucegăită... Insă a trebuit să revin asupra ei, fapt care mi-a adus o surpriză de zile mari: chiar e o carte bună! Are întradevăr valoarea pe care susţin unii că ar avea-o!
Primele chestiuni care sar în ochi când te apuci de citit sunt trimiterile la antichitate. Am gândit la început că trebuia omu' să se inspire de pe undeva. Dar m-am înşelat, căci acesta e unul dintre scopurile pe care le urmareşte Ioan Budai-Deleanu: să-l înşele pe cititor, să-l pună pe un traseu greşit, să-l facă să se simtă superior scriitorului. De ce? Simplu (e o chestiune pe care o înţelegi pe măsură ce analizezi notele de subsol): ca să-l ironizeze pe cel care nu-şi dă seama de clenci (in timp ce textul înaintează, apar feluriţi "cititori imaginari", care-l comentează: scriitorul se gândise deja la ce au să spună anumiţi cititori despre textul său). Bun, şi ce, nu s-a mai văzut? Ba da, dar mai puţin la un scriitor român de la 1800... Şi ironia nu se opreşte aici: mai sunt ironizate şi operele antice la care facea trimitere la început, precum şi personajele epopeei şi acţiunile lor. Şi totul având nişte mize dintre cele mai serioase: salvarea femeii iubite, dobândirea de libertate şi neatârnare naţională, probleme ce ţin de religie... O tehnică pur postmodernistă după părerea mea, folosită în literatura română cu 160 de ani înaintea apariţiei postmodernismului la noi...
Întâmplarea aceasta m-a făcut să îmi schimb atitudinea faţă de ceea ce se spune că e "fumat". Uneori, aceste texte atât de "învechite" pot da dovadă de vitalitate chiar şi după atâta amar de ani...
"Dacă nu ai un bătrân..."

Cătălin Lazurca

Celebrul animal

Nu am citit de Lazurca decât o singură carte, Celebrul animal, însă abia aştept să-mi mai cadă în mână şi altceva... Celebrul animal este un roman cu naraţiunea la persoana I (la modă în zilele noastre), partea interesantă fiind însă faptul că personajele sunt persoane reale, se numesc exact la fel ca în carte, iar acţiune se petrece în anul 2005, anul apariţiei cărţii. Cătălin Lazurca este unul dintre personaje, însă nu naratorul. Faptul că naratorul îl ia puţin la mişto pe Cătălin dă o oarecare savoare... nu e o carte extraordinară, însă e bună şi e scrisă de un român... Iar cei care sunt la curent cu situaţia în care se află literatura română ştiu că trebuie salutată orice apariţie valoroasă. Nu că nu am avea scriitori valoroşi, ci doar pentru că avem prea puţini. Aşadar citiţi Celebrul animal, recomanda-ţi-l şi altora dacă vă place - mie mi-a plăcut stilul - pentru că avem o literatură şi trebuie să facem ceva cu ea...
Să vă dezvălui câteva secrete pe care le ascunde cartea? Mai bine vă povestesc câte ceva... să încerc să vă fac poftă... Personajele principale sunt: Ady (naratorul), Cătă (autorul, proprietar al unei librării), Vasile Leac (scriitor, un om pe care nimeni nu l-a vazut vreodată mâncând), Cristina (soţia lui Cătă), Andreea (cineastă, va avea o legatură amoroasă cu Cristina), Sorin şi Florin. Cartea prezintă o serie de nemulţumiri şi răbufniri interioare ale personajelor, manifestate prin intermediul mişcării Celebrul animal. De la ce pornesc şi unde reuşesc să ajungă ... asta va trebui sa descoperiţi singuri...

Oricum, poate mulţi dintre cei care încearcă să se afirme cu bruma de talent pe care o au se vor regăsi parţial în unele personaje şi, poate, vor vedea că unii au avut curajul să facă ceea ce au gândit, fără să ţină cont de barierele impuse de societate sau de anumite parţi ale ei... Lectură plăcută!