Serile Humanitas (4)

Vineri, 13.04.'07, la cafeneaua Sage, a avut loc a patra întâlnire din cadrul Serilor de Literatură organizate de Librăria Humanitas din Piaţa Unirii. Invitaţii serii au fost Jose Armando Tindon, lector la catedra de Limba şi literatura Spaniolă din cadrul universităţii "Al. I. Cuza", şi Gabriel Alexandru, medic la spitalul "C.I. Parhon". Cartea prezentată publicului a fost Parfumul, de Patrick Suskind. Discuţiile au fost animate, publicul intervenind cu opinii proprii sau cu întrebări adresate invitaţilor. Serile de Literatură vor continua, mai ales că un număr din ce în ce mai mare de profesori universitari, sau de alte personalităţi culturale ale Iaşului, se arată interesat de acest eveniment, iar discuţiile nu sunt puse sub rigoare academică. Încă o dată, Bravo Humanitas!
Romanul a fost şi este încă foarte apreciat pe plan mondial. Anul trecut, după cum se ştie, a fost realizat chiar şi un film după el, la al cărui scenariu a contribuit însuşi autorul, Patrick Suskind. Pentru cei care nu au citit încă romanul, găsiţi câteva cuvinte despre el aici:
ce, cum si de unde mai citim: Patrick Suskind

Orhan Pamuk

Mă numesc Roşu este cel mai cunoscut roman al lui Pamuk. Tradus în numeroase limbi, romanul a fost răspândit pe întreg globul, autorul primind numeroase premii. Încununarea sucesului a fost Premiul Nobel, acordat lui Pamuk în 2006. Romanul este al VI-lea al autorului turc, dar nu şi ultimul. În limba română a mai fost tradusă şi cartea Viaţa cea nouă.
Acţiunea din Mă numesc Roşu este plasată în Instambulul secolului al XVII-lea, într-o epocă în care se resimt, în arta şi cultura turcă, puternice influenţe occidentale. Pe fondul neînţelegerilor celor din breasla miniaturiştilor (miniatura era principala formă de artă vizuală de la curtea Padişahului) au loc câteva crime. Căutarea ucigaşului este o muncă greoaie şi migăloasă, caci simgurele indicii care ar putea să trimită la acesta se găsesc în miniaturile ce trebuie să facă parte dintr-o carte comandată de Padişah. Este conturat astfel un conflict major între două categorii de miniaturişti: cei care susţin în continuare folosirea vechilor tehnici (pictura miniaturală era vazută ca un proces de esenţializare a obiectelor) şi cei care susţin folosirea tehnicilor "franţuzeşti" (pictarea obiectului în sine, surprinderea unicităţii sale). Planurile acţiunii nu se opresc însă aici, ci se dezvoltă şi înmulţesc pe măsură ce acţiunea e în desfăţurare, mai ales că autorul foloseşte şi un procedeu ajutător: fiecare capitol are un alt narator. Fiecare personaj devine astfel narator, prezentând evenimentele din perspectivă proprie. Ustensilele, culorile sau obiectele şi fiinţele pictate devin, la rândul lor, naratori, fiecare având de adăugat câte o linie la conturul întregului univers textual. Pamuk ne dezvăluie însă şi câteva dintre misterele puţin accesibile ale lumii orientale.
Romanul se deschide cu intriga, primul capitol avându-l ca narator pe unul dintre miniaturiştii ucişi.Căutarea ucigaşului este firul ce leagă toate personajele, iar în fundal cititorul va descoperi numeroase discuţii şi aserţiuni cu privire la artă, operă de artă sau tehnică de creaţie, discuţii la care participă, în încercarea de a găsi adevărul artistic, după cum spuneam, atât creatorii, artiştii, cât şi obiectele de artă, tablourile. Dar, deşi este un roman despre arta vizuală, Mă numesc Roşu se conturează ca o adevărată artă narativă. Lectura este, ce-i drept, ceva mai greoaie, însă plăcerea pe care o produce o compensează din plin.

Patrick Suskind

Parfumul este unul dintre cele mai reuşite romane ale sfârşitului de secol XX. Îl atrage pe cititor atât la nivelul formei, cât şi la cel al conţinutului. Romanul urmăreşte destinul lui Jean-Baptiste Grenouille, de la naşterea sa într-o piaţă de peşte a Parisului, până la moartea sa în acelaşi loc, aproape 30 de ani mai târziu. Acţiunea este plasată în secolul al XVIII-lea, un secol al "geniilor monstruoase", cum îl numeşte naratorul, Grenouille fiind unul dintre acestea. Încă de la naştere acestui individ îi lipseşte o caracteristică comună tuturor oamenilor: mirosul propriu, însă are una superioară: un foarte bine dezvoltat simţ al mirosului. Dacă el nu miroase, poate, în schimb, mirosi şi analiza orice aromă din aer, poate descompune "atomic" orice miros, uneori de la multe mile depărtare. Trece de mai multe ori pe lângă moarte, învingând boli care pe alţii i-ar fi răpus, încăpăţânându-se să trăiască. Ajunge ucenic la un vestit parfumeur, unde învaţă modalităţi de extragere a esenţelor aromatice din plante, şi îşi propune să creeze el însuşi un parfum unic, sublim, cu ajutorul căruia să poată domina lumea. Întreg universul lui Grenouille este construit pe baza mirosului, acesta fiind principiul ordonator. "Cel ce stăpâneşte simţul mirosului stăpâneşte lumea" este motto-ul romanului. În final, reuşind să realizeze acest parfum unic, înţelege deşertăciunea faptelor sale, drept pentru care "se oferă" unor canibali, care îl sfâşâie. Romanul merită citit (lectura nu este una dificilă) mai ales pentru a observa modul de construire a universului interior al textului,un univers olfactiv, diferit de cele consacrate, vizuale.
Un alt roman al lui Patrick Suskind este Porumbelul. Acest micro-roman prezintă starea de nelinişte provocată unui bătrân de apariţia unui porumbel pe holul din faţa cămăruţei sale. Timp de câteva zeci de ani bătrânul şi-a petrecut fiecare zi în acelaşi mod, rutinat, lipsit însă de griji sau aventuri "deranjante". Iată însă că apariţia acestei păsări este de ajuns pentru a-i da peste cap întreaga viaţă. Cititorul este pus în faţa gândurilor personajului şi descoperă încet-încet temerile acestuia. Ca un adevărat magician, autorul reuşeşte să îl atragă în interiorul universului textului pe cititor, pentru a-i da drumul, schimbat, în final.

Alessandro Baricco

Romanul Mătase a cunoscut un succes răsunător: a înregistrat unsprezece ediţii numai la aceeaşi editură şi a fost tradus în peste treizeci de limbi. Personajul principal, Hervé Joncour, renunţă la o carieră militară pentru a deveni sericicultor. Călătoreşte de câteva ori în India, datorită unei epidemii care infectează ouăle de viermi de mătase din Europa, dar maladia se întinde şi către acele zone şi se vede nevoit a călători până în Japonia pentru a cumpăra ouă. Aici întâlneşte o femeie care îl farmecă. Face patru călătorii în Japonia, patru ani la rând, iar pasiunea care îl macină îl duce până în pragul pierzaniei. Dragostea rămâne neîmplinită, iar călătoriile sale încetează. La câţiva ani după această întâmplare soţia sa moare, iar el află un adevăr cutremurător. Hervé Joncour este un bărbat liniştit, su oarecare înclinaţie către feminitate. Rămas singur, după moartea soţiei, va deveni şi mai liniştit, retras, făcând lucruri inexplicabile pentru alţii. Hervé Joncour se împăcase însă cu soarta şi cu sine.

Italo Calvino

După 6 ani în care nu publică nimic în volum, în 1979 Italo Calvino scoate la lumină romanul Dacă într-o noapte de iarnă un călător, în care face elogiul "plăcerii de a citi", după cum afirmă el însuşi. Protagonistul romanului este Cititorul. Aflând de noul roman al lui Italo Calvino, Cititorul intră în prima librărie, de unde îşi procură un exemplar. Problema pe care o întâmpină este aceea că exemplarul nu este bun. Se repetă aceleaşi 32 de pagini, ceea ce face lectura imposibilă. Cititorul porneşte în căutarea restului de roman, dar ajunge să înceapă a citi 10 romane, fără a termina nici unul. Se trezeşte aruncat într-o reţea încurcată de intrigi, la care participă profesori universitari, traducători-spioni, poliţii naţionale, grupări revoluţionare şi contrarevoluţionare. Cărţile pe care încearcă să le citească sunt refăcute şi contrafăcute într-o continuă acţiune de mistificare a realităţii şi a literaturii. Ajunge să întâlnească şi un scriitor aflat în criză de inspiraţie, care îşi propune să scrie un roman despre Cititor şi aventurile sale. Şi, pentru ca povestea să fie şi mai interesantă, Cititorul o întâlneşte şi pe Cititoare, alături de care intră în acţiune, ca în poveştile din antichitate: "trecând prin toate probele, eroul şi eroina se căsătoreau sau mureau".
Sunt conturate în text numeroase modele posibile de lectură a cărţilor, dar şi modalităţi de scriere a lor. Se încearcă găsirea unor semnificaţii ascunse atunci când ele sunt la vedere, se propun perspective asupra interpretării sau a analizei literare. Este prezent personajul Necititor, care întrebuinţează cărţile în cu totul altă direcţie, fără a fi un Anticititor. Unele voci au declarat că este vorba despre un roman total. Un roman despre cum se poate scrie şi, în acelaşi timp, citi un roman. Un roman despre Autor şi Cititor şi despre dilemele care îi încearcă pe amândoi la un moment dat.
Un roman de Italo Calvino.

tur de librării (2)

Trebuie să revin asupra librăriilor din acest oraş. Asta pentru că am mai vizitat unele dintre ele în ultima vreme, dar şi pentru că au apărut altele noi, care merită semnalate întru totul! Merg într-o zi în vizită la un prieten, cu tramvaiul. Când cobor de la el, nu-mi cred ochilor: a apărut peste noapte (mai exact peste dimineaţă, adică în vreo trei ore) o librărie! dar nu orice fel de librărie, ci una cu totul şi cu totul specială. Aici, pentru a nu se simţi singure şi înfrigurate, cărţile sunt expuse printre articole vestimentare minuscule de la Jolidon sau alte firme. Nu am mai văzut încă un Marquez sau Llosa în chiloţi, dar a venit momentul! Vă invit să o vizitaţi cât mai curând! În Dacia, la Bicaz. e chiar lângă staţia de tramvai, se numeşte Lux Bazar! Nu rataţi, mai ales că patroana se vede de la o poştă că e mare consumatoare... de cărţi... Are multe kilograme, aşa cum îi stă bine oricărei cititoare înfocate. Culoarea nu contează.

Colecţia Cotidianul

Ziarul Cotidianul vine, în fiecare miercuri, cu o carte. Cu alte cuvinte, ziarul costă 4 lei şi primeşti cartea bonus. Acţiunea e începută încă de prin noiembrie, acum e la cartea numărul 20 şi ceva. Cărţile sunt faine, autorii nu sunt de mâna a doua, ci de prima mână, iar preţul e cât se poate de bun. Nu de alta, dar la unele cărţi nici nu te poţi uita prin librării, te sperii de scor. Eu semnalez destul de târziu evenimentul, deja i s-a făcut şi i se face publicitate cât cuprinde. Dar, niciodată nu e prea târziu, nu? Spor la citit!

Serile Humanitas (1, 2, 3)

Iată că evenimentele culturale se ţin lanţ! Adică la fiecare două săptămâni, vinerea la 19.00, la cafeneaua Sage. Fetele de la librăria Humanitas din Piaţa Unirii s-au gândit că ar fi frumos să vadă şi ce gândesc cititorii despre cărţile din librărie, cum le receptează. Aşa că au proiectat, au propus, au cerut, au vorbit în stânga şi în dreapta, a fost aprobat, s-a acceptat, s-a dat drumul. Deja au avut loc trei întâlniri, prima în librărie, următoarele două la Sage. S-a discutat despre trei cărţi: Plânsul lui Nietzsche, Amintiri din pribegie şi Studii despre iubire. La întâlniri au fost invitaţi diferiţi profesori universitari şi a venit să-i vadă mulţime de oameni, de fiecare dată. Discuţiile nu se desfăşoară neapărat la nivel academic, mai ales că vorbitorii nu pretind a deţine adevăruri absolute! Scopul lor este acela de a ne incita pe noi la lectură. De remarcat este şi faptul că nu doar invitaţii au citit cărţile propuse spre a fi prezentate, ci şi persoanele care au venit să asiste la aceste întâlniri. Drăguţ! Mai mult parcă nici nu-ţi doreşti, decât să vezi oameni care citesc şi care discută despre asta. Bravo Humanitas Piaţa Unirii!


Fotografie realizată de Gabriel Poenaru.

marin preda

Moromeţii I este un roman de care a auzit, cred, toată lumea. Un roman despre un ţăran român liniştit, cel puţin aparent, despre o anumită filosofie de viaţă, despre viaţă. Ilie Moromete este un individ ce are o concepţie despre viaţă bine definită. În străfundurile sale, Moromete este un ţăran, ce nu doreşte de la viaţă nimic mai mult decât să-şi păstreze liniştea interioară. Ca un făcut, însă, toată lumea pare a fi pornită să îi pună beţe în roate: fiii cei mari fug de acasă, luând cu ei şi animalele familiei, cu sora sa nu se mai înţelege de vreo 15 ani, nevasta îl ceartă din varii motive, iar datoriile la bancă şi la stat nu mai suferă amânare. Moromete se schimbă radical. Dacă la început el înţelege viaţa ca rezumându-se la a-ţi munci bucata de pământ, fără să te întrebe nimeni nimic, astfel încât să ai ce mânca şi cu ce te îmbrăca, şi nu-şi doreşte să aibă mai mult decât are nevoie, la final se pare că înţelege ideile "burgheze" ale fiilor săi, care îi distrug liniştea atât de mult iubită, îl dezgustă. Moromete este caracterizat, cel puţin la începutul romanului, de un optimism exacerbat. Majoritatea frazelor pe care le adresează altora sunt încărcate de ironie, plăcerea sa cea mai mare fiind aceea de a sta pe stănoaga din faţa porţii, "bând" tutun şi discutând nimicuri cu trecătorii. La sfârşitul romanului vom da însă peste un Moromete închis în el, care nu mai apare la poartă. Schimbările din ultimele luni din viaţa sa au avut urmări profunde.
Viaţa ca o pradă este un roman autobiografic. Preda explică aici procesul apariţiei romanului Moromeţii. Modelul lui Ilie Moromete este tatăl său, Tudor Călăraşu. Din descrierea pe care i-o face Preda ni-l imaginăm leit Moromete. Acţiunea din Moromeţii este plasată în satul natal, Siliştea-Gumeşti, multe din amintirile copilăriei sale fiind prelucrate în paginile romanului. Dintre toate, stăruitoare sunt acelea legate de salcâmul din spatele casei şi de tatăl său. Însă Viaţa ca o pradă nu se rezumă la atât. Îl descoperim pe Preda în timpul adolescenţei şi al maturizării, în periada evoluţiei sale de la cititor de romane la scriitor. Suntem părtaşi la descoperirea de sine a individului Preda, precum şi la descoperirea lumii de către acelaşi individ (era miop, iar atunci când îşi face prima pereche de ochelari, începe parcă să vadă lumea şi cu ochii minţii). Participăm la prima sa dragoste, la primele sale încercări, eşecuri şi reuşite scriitoriceşti. Prima sa carte, un volum de nuvele, Întâlnirea din pământuri, conţine între paginile sale germenii romanului Moromeţii şi prezintă acelaşi tip de ţărani: liniştiţi, împăcaţi cu ei înşişi, pe care numai dezastrele îi mai pot schimba. Însă adevărata bază a romanului este nuvela Salcâmul, nepublicată însă în volum, deoarece, mărturiseşte scriitoul, era ceva nedesluşit cu ea, părea neterminată.
Una dintre nuvelele din Întâlnirea din pământuri este Calul. Acţiunea este foarte simplă: Florea Gheorghe se hotărăşte să ucidă un cal bătrân. Foarte de dimineaţă, cei doi pornesc liniştiţi către locul în care va fi săvârşită fapta. Merg tăcuţi, ca doi prieteni vechi: unul nu vrea să se gândească la ce are de făcut, celălalt nu întreabă. Totul e hotărât, nimic deosebit faţă de o zi obişnuită. Planul este dat peste cap de lipsa fierarului de acasă, de la care Florea "vroia să ia ceva". Se creează o tensiune, care va creşte treptat, până în momentul uciderii animalului. Nu fapta aceasta era problema, înţelegem la final, ci modul în care ea avea să fie săvârşită. Obiectul cerut de la fierărie (cel mai probabil un ciocan) avea o importanţă vitală. Florea Gheorghe este nevoit să găsească o altă unealtă, un os uscat, care nu este la fel de eficient. Calul suferă, ceea ce deranjează. Îi deranjează pe amândoi, se pare, căci după prima lovitură ambii se îndârjesc, se înfruntă, omul fiind nevoit să lovească "cu ură". După câteva momente de "violenţă", totul revine la liniştea iniţială.
Ce rămâne la sfârşit? Ideea că viaţa merge înainte, pe orice direcţie, chiar dacă nu e cea pe care o prevăzusem noi.

În fotografie, scena de la fierărie din filmul Moromeţii din 1987.

Anton Holban

Anton Holban prezintă în O moarte care nu dovedeşte nimic suferinţa în dragoste. Protagoniştii naraţiunii sunt Sandu şi Irina. El, un infatuat, se crede frumos şi atrăgător, drept pentru care afişează faţă de ea un aer de superioritate "virilă şi intelectuală". O seduce pentru a-şi dovedi că este un soi de don Juan intelectual. Ea, timidă, nu extraordinar de frumoasă, dar cât de cât sigură pe ceea ce este şi pe ce ştie, cade în plasă fără cale de scăpare. Naraţiunea este la persoana I, din perspectiva lui Sandu. Perspectiva pe care o deschide Anton Holban devine astfel una interesantă, deoarece putem privi răul "de la el de acasă". Sandu narează cele întâmplate, realizând, în acelaşi timp, şi o mică analiză psihologică a trăirilor sale, iar noi, cititorii, suntem astfel martorii involuntari ai unei crime spirituale. Irina este analizată tot din perspectiva lui Sandu, care, deşi e limitată şi unidirecţională (vede numai ceea ce îl interesează pe el), ne ajută să înţelegem mai bine oribilul din acţiunile lui. La final Irina se sinucide, la câteva luni după ce se căsătorise cu altul. Întrebarea care rămâne... : "De ce?". Răspunsul se găseşte în text, eu cred că se conturează încă de la început şi că moartea Irinei îi dovedeşte cititorului că a intuit corect.