Aş fi vrut să vorbesc despre mai multe dintre cărţile lui Mircea Cărtărescu, dar îmi dau seama că ar trebui să le recitesc mai întâi. Am uitat mult prea multe detalii ca să nu induc în eroare. Dar am de gând să fac această operaţiune cât de curând. Voi aminti câte ceva şi despre Travesti şi Orbitor - aripa stângă, dar articolele despre aceste romane le voi scrie peste câteva săptămâni, când le voi fi citit.
Mircea Cărtărescu este un scriitor optzecist (optzeciştii pun bazele postmodernismului românesc - unii consideră şaptezeciştii ca fiind iniţiatorii mişcării, dar eu sunt de părere că aceştia erau mult prea apropiaţi de structurile moderniste, fapt vizibil şi în literatura produsă de ei; unii au reuşit să se detaşeze şi să ia calea post-modernă imediat, însă celor mai mulţi dintre ei le-a fost necesară o perioadă mai lungă de timp pentru a face această schimbare; poate cel mai bine ar fi să îi considerăm ca fiind momentul de joncţiune între cele două mişcări - şi reuşesc să publice o altfel de literatură într-o epocă în care acest fapt era aproape imposibil. Au avut un mare noroc, iar numele lui este Nicolae Manolescu, el conducându-i şi sprijinindu-i pe tinerii dornici de a-şi aşterne gândurile pe hârtie) şi este unul dintre scriitorii ale căror opere m-au marcat. M-a ajutat, în primul rând, să pot visa fără să-mi fie teamă de vise şi fără să le pierd. Am început să visez cu detaşare, dacă se poate spune aşa. Şi iată de ce.
Cu toţii ne întoarcem ades cu gândul la lumea copilăriei, din care încă ne mai vin în minte imagini, jocuri practicate, momente marcante, sau, pur şi simplu, câte un cuvânt al mamei sau al unei alte persoane apropiate. Dar câţi dintre noi reuşesc să înfiripe o poveste întreagă pornind de la astfel de frânturi? În Mendebilul, Mircea Cărtărescu construieşte o lume a copilăriei pe care, la o primă lectură, mi-am închipuit-o ca fiind cea a adevăratei sale copilării. Izolează spaţiul în care se desfăşoară acţiunea de restul lumii astfel încât, dacă nu eşti atent, aproape nu mai poţi găsi drumul înapoi către lume. Abia după ce am recitit a treia oară această carte am reuşit s-o privesc cu detaşare... Personajele principale sunt copii, au varstele între 5 şi 7 ani, iar locul lor de joacă preferat este un şantier părăsit din spatele blocului. Zilele se succed aproape după acelaşi tipar, până când apare un copil nou, căruia îi vor spune Mendebilul. Acesta nu se amestecă de la început printre ei, iar când o face, îi va desprinde de ocupaţiile obişnuite, pentru a le spune poveşti, dar nu doar simple poveşti, căci unele dintre ele sunt interpretate. În una dintre ele băiatul vorbeşte despre păpuşarul său, un băieţel care îi seamănă leit şi care se află în capul său;băiatul, la rândul său, este păpuşarul unui alt băiat căruia îi seamănă leit, firul mergând în ambele direcţii până la infinit. Mendebilul reprezintă prima idee a maturităţii, apărută într-o lume dominată de joacă, de regulile simple ale vieţii de copil, precum şi de lipsa oricăror griji - mai bine spus, lipsa întrebărilor legate de existenţă. Acţiunile Mendebilului îi vor marca pe toţi copiii, mai ales că ei nu îi pot înţelege începutul timpuriu de maturizare.
Lumea cărţii este una semi-fantastică, iar amprenta pe care o pune asupra cititorului este destul de puternică. Acea izolare de care pomeneam se produce în două trepte, una a naratorului, deschiderea perspectivei asupra terenului de joacă, cealaltă a personajului principal, al cărui loc preferat de povestire este unul izolat de acest teren. O dublă izolare, poate o sugestie a singularităţii acestui copil între ceilalţi.
Aceeaşi izolare este prezentă şi în Gemenii, cu un rol diferit, mai profund. Personajele principale sunt adolescenţi, lumea creată fiind aceea a primelor iubiri, a primelor dezamăgiri şi a primelor suferinţe adolescentine. Naratorul-personaj este Andrei, un tânăr visător, izolat într-o lume a literaturii, diferit şi detaşat de colegii săi, dar care doreşte să se apropie de aceştia. Se îndrăgosteşte, fapt inerent la vârsta aceasta, iar dragostea lui se transformă într-o poveste fantastică. Alături de Gina va trăi o experienţă ciudată. Pe mine m-a dus cu gândul la mitul androginului. Izolarea celor doi este precedată de parcurgerea unui tunel întortocheat, simbol al depărtării de această lume şi a trecerii într-un spaţiu cu legi proprii, un spaţiu primordial aş putea spune. Numai în această izolare poate să aibă loc unirea dintre Andrei şi Gina. Cartea conţine o anumită doză de erotism, fin, necesar pentru atmosferă. Autorul reuşeşte să combine visarea cu momentele de luciditate atât de bine, încât, de cele mai multe ori, în momentele cheie, sunt greu de delimitat.
Această atmosferă de visare, un fel de fantastic domestic, este caracteristică textelor lui Mircea Cărtărescu. Travesti este tot un roman despre adolescenţă, despre iubire, despre descoperirea de sine... Orbitor e un roman autobiografic fantastic (trei părţi, din care două publicate), mai plin decât Gemenii sau Travesti, ceva mai greu de urmărit, dar care produce o plăcere mult mai mare atunci când este citit. Deşi au existat numeroase voci care au caracterizat textul cărtărescian ca fiind greoi şi îmbâcsit, cred că cei care sunt înclinaţi către visarea cu ochii descişi vor vibra la muzica propusă de autor.
Naratorul din majoritatea textelor îşi descrie atelierul ca fiind o mansardă aproape goală, de la ferestrele căreia se vede bulevardul Ştefan cel Mare din Bucureşti. Cititorul va asocia cu siguranţă această imagine cu autorul. Şi eu am făcut-o. Şi, nu mică mi-a fost mirarea când, din întâmplare, am citit un interviu cu Mircea Cărtărescu în Formula AS, în care imaginea scriitorului apare cu totul altfel, aproape burgheză.
Îmi rămâne să visez la cea a naratorului...
