tur de librarii

Multe dintre librariile care exista in ziua de azi nu sunt altceva decat niste „magazine de carti” (termenul englezesc este foarte potrivit in cazul de fata). Imi aduc aminte cu drag de o librarie in care, in urma cu vreo 5 ani, puteam citi in liniste o carte in cateva zile. Nu aveam pe atunci un simt al cartilor atat de dezvoltat, si nu aveam nici posibilitatea de a cumpara prea multe carti, cum de altfel nu am nici azi, desi mai fac rabaturi, dar imi placea linistea din acea librarie. Ma simteam ca intr-un sanctuar, si as fi stat acolo zile intregi. Nu ceream nici de mancare si nici de baut si nici nu venea nimeni sa ma ia la intrebari.

Cum stau lucrurile azi? In mod cert cu totul altfel! Daca stai mai mult langa un raft de carti (luand in mana un volum sau altul, pentru a te uita macar la cuprins), imediat vine una dintre „librarese” sa te intrebe daca nu te poate ajuta cu ceva. Si daca spui nu, isi gaseste de lucru pe langa tine, pentru a nu te pierde din ochi. Gaseste ceva liniste, daca poti! Dar asta nu e decat un fapt! Ceva si mai agasant: se vorbeste tare, uneori chiar se striga, de parca nu ar fi intr-o librarie, ci la macelarie! Bietii impatimiti ai cartilor!

Nu vreau insa sa generalizez. Exista si librarii unde te poti simti bine. Exista chiar librarii elevate. „Carturesti” este un astfel de exemplu. Te simti ca intr-un punct de mare concentrare de valori culturale! Pacat insa ca cele mai multe dintre ele sunt cu mult peste puterile noastre materiale. In rest, e OK.

Un alt exemplu de librarie in adevaratul sens al cuvantului este libraria „Humanitas” din Piata Unirii. Simti o anume intimitate a cartilor, a oamenilor, pe care, uneori, nici la biblioteca nu o poti gasi. Desi se afla in „buricul targului”, dupa ce i-ai pasit pragul, te-ai desprins de tot ceea ce e afara. Te gasesti cu adevarat pe taramul cartilor. Si muzica de fundal e pe masura. Iar daca treci mai des, poti auzi chiar si o gluma buna de la cei de pe acolo.

O cu totul alta infatisare are libraria „Junimea”, care e la doi pasi de „Humanitas”, in aceeasi Piata Unirii. Cartile sunt aici atat de inghesuite, incat, daca ai vazut una si vii a doua zi sa o cumperi, poti fi sigur ca trebuie sa o cauti mult pana sa o gasesti. Iar despre oprit pentru a te uita la o carte sau alta, cu greu poate fi vorba, deoarece culoarele dintre rafturi sunt atat de stramte, incat cu greu incap doi oameni unul langa altul. Unde mai e atunci placerea cautatului, lecturatului in librarii, unde mai e acea senzatie de „cat as vrea sa o cumpar, dar las ca mai trec si maine sa vad daca mai este”?

Mergand pe Stefan cel Mare, vei ajunge, bineinteles, la „Eugen Ionesco”. Frumusica libraria, carti din belsug si bine aranjate, nimic de comentat din acest punct de vedere. Iti trebuie totusi un ghid care sa-ti prezinte fiecare raft, caci nu ai sa le nimeresti din prima nici daca mergi zilnic pe acolo. Ar trebui puse, ca la vechile alimentari, indicatoare luminoase, si, eventual, facuta o harta si asezata la intrare... ca s-o gasesti la intoarcere! Omuletii care lucreaza aici sunt de treaba, te ajuta deca ai nevoie, si nici nu te streseaza prea mult. Asta daca sunt bine dispusi.

Libraria cea mai interesanta este „Mihai Eminescu”. O librarie ca „de pe vremuri”, in care nu ti se zambeste decat la sarbatori. Daca ceri informatii, s-ar putea sa ramaii cu cerutul, lumea este prea ocupata ca sa iti raspunda. Iar daca nu este...isi cauta de treaba! Un adevarat magazin de carti! Pe cei de acolo nu intereseaza calitatea, ci pretul si cantitatea!

Despre „Casa Cartii” nu am decat amintiri placute, si doar amintiri, caci nu am mai trecut de ceva timp pe acolo. Bine ca mi-am amintit!

Ar mai fi cateva librarii de pe aici care merita prezentate, insa nu m-am familiarizat prea bine cu ele. „Alexandria”, spre exemplu, e o librarie draguta. Mai trebuie sa treaca insa ceva timp pana cand librarii sa invete cartile pe care le au la vanzare. Daca intrebi de vreo carte, degeaba o faci. Iar daca ai luat ceva si, din nefericire, iti dai seama ca nu e ceea ce doreai, sa nu te duci sa iti schimbe cartea, caci nu stiu nici asta sa faca! Cei patiti pot sa confirme!

Datorita exceptiilor, eu nu mi-am pierdut inca placerea de a sta prin librarii. Si sper sa nu o fac inca mult timp de aici inainte. E ca un loc de rugaciune, unde sfintii, cartile, iti raspund aproape imediat si fara intermediari (fie ei bibliotecari, critici sau recenzori). Poti pune mana pe ele neingradit, iti vorbesc fara ocolisuri si le iubesti. Mai mult decat le-ai iubi daca ti-ar povesti despre ele profesorul de romana sau oricine altcineva. Mai mult chiar decat le-ai iubi atunci cand le gasesti la biblioteca, unde, multe dintre ele, sunt, saracele, maltratate de nu le mai recunosti. Trebuie, totusi, si ele mangaiate! Sunt uneori amante mai fidele!